Post Reply 
 
Thread Rating:
  • 0 Vote(s) - 0 Average
  • 1
  • 2
  • 3
  • 4
  • 5
Psihologia ca stiinta
10-02-2010, 12:54 AM
Post: #1
Psihologia ca stiinta
Psihologia ca stiinta

Psihologia (din limba greacă: ψυχή psyché = suflet, λόγος logos = știință) este știința care studiază comportamentul uman, inclusiv funcțiunile psihice și procesele mentale ca inteligența, memoria, percepția, precum și experiențele interioare și subiective cum sunt sentimentele, speranțele și motivarea, procese fie conștiente, fie inconștiente.
În acest cadru general al activității psihice distingem următoarele categorii:
Conținut psihic sau de conștiință: elementul care, intr-un moment determinat, face obiectul unei funcțiuni psihice.
Funcțiuni psihice: modalitatea specifică a activităților conștiente independent de conținutul lor.
Mecanisme psihice: modalitatea specifică a activităților inconștiente.
Sfere sau straturi psihice: ansamblul de funcțiuni și mecanisme comune unei anumite funcțiuni psihice (de ex.: sfera afectivă, sfera cognitivă etc.).
Tipul psihologic: ansamblul caracteristicilor individuale intelectuale, afective și voluntare care pot fi schematizate într-un mod abstract (personalitatea).
Psihologii adoptă diverse modalități în studiul activității psihice. De exemplu, psihologia experimentală folosește metode știițifice în descrierea și înțelegerea cauzelor și relațiilor reciproce ale unor procese diferite cum sunt percepția, învățarea, memorizarea și comportamentul social. Psihologia umanistică face mai de grabă investigații calitative pentru a cerceta experiențele subiective ale ființelor umane.
De la înființarea primului laborator experimental de psihologie de către Wilhelm Wundt în 1879 la Universitatea din Lipsca (Leipzig), psihologia s-a separat treptat de filozofie, din care provenea, pentru a deveni o specialitate de sine stătătoare cu o serie de direcții și subspecialități, care dispun doar în parte de un limbaj comun.

Istoria Psihologiei
Din antichitate și până la sfârșitul secolului al 19-lea psihologia a fost considerată parte componentă a filozofiei. Primele referiri le găsim la Aristotel în lucrarea "Despre suflet" (gr. Peri psychês). Teofrast definește 30 de caractere omenești, ceea ce reprezintă prima încercare de tipologie a persoanelor. Termenul psihologie este folosit totuși abia către sfârșitul evului mediu de către Philipp Melanchton în lucrarea lui Kommentar über die Seele (1540, Considerații asupra sufletului). Empirismul englez al secolului al 17-lea reducea funcțiile psihice la fenomene previzibile cu legi proprii. În teoria mecanicistă a lui Thomas Hobbes "sufletul" nu-și găsea niciun loc. Într-o lucrare din 1704, Leibnitz menționează pentru prima dată existența unor procese subconștiente.
Adevărat părinte al psihologiei este considerat Johannes Nikolaus Tetens, care în lucrarea sa Philosophische Versuche über die menschliche Natur und ihre Entwicklung (1777) (Considerații filozofice asupra naturii umane și desvoltării sale) face o descriere amănunțită a funcțiilor și proceselor psihice cu valabilitate până în timpurile noastre.
Începând cu secolul al 19-lea psihologia a început să se contureze ca disciplină de sine stătătoare. În același timp s-au dezvoltat diverse curente și diferite orientări, în funcție de concepțiile respectivilor psihologi. Ca în orice ramură a științei care s-a desprins din filozofie, probleme pur filozofice asupra naturii spiritului n-au încetat să fie dezbătute, ducând chiar la apariția unei filozofii a spiritului sau psihologii filozofice.
Psihologia experimentală, fondată pe lucrările lui Wilhelm Wundt și William James, își îndreaptă în special atenția asupra problemelor generale cum sunt comportamentul și dispoziția, incluzând și stările patologice, importante pentru psihologia clinică.
Școala fenomenologică cu Wilhelm Dilthey, Franz Brentano și Karl Jaspers consideră procesele psihice ca fenomene indivizibile, în timp ce Behaviorismul, bazat în mare parte pe lucrările lui Ivan Petrovici Pavlov, privește comportamentul uman ca manifestare condițonată, o asociație de stimuli cu răspunsuri specifice.
În psihologia germană un loc deosebit îl ocupă Psihologia configuraționistă (Gestaltpsychologie), ai cărei reprezentanți (Max Wertheimer, Wolfgang Köhler) privesc viața psihică ca un întreg unitar.
Încă de la sfârșitul secolului al 19-lea, Sigmund Freud folosește ca metodă terapeutică Psihanaliza și inaugurează Psihologia abisală.
Psihologia umanistă, apărută ca reacție împotriva behaviorismului și psihanalizei, are rădăcini în Existențialism și pune accentul pe experiența individuală, încercând să explice esența ființei umane prin investigații calitative (Abraham Maslow).

Psihologia generală
Acțiunea coordonată a funcțiilor psihice în procesul învățării precum și în controlul activităților face obiectul psihologiei generale. Sub acest aspect o deosebită semnificație are analiza structurală a cunoașterii, în special structura matematică a proceselor de cunoaștere, așa cum o găsim în formulările fizicei teoretice. Avem astfel de a face cu structura statistică a categoriilor de evenimente similare.

Procese psihice și mentale
Procesele necesare punerii în joc a percepției, gândirii, planificării, dorințelor și luării de decizii sunt evenimente conștiente. Acest proces de auto-observație este denumit introspecție. Evenimentele trăite se fixează în memorie, de unde pot fi din nou aduse în conștiință. Această activitate este denumită retrospecție. În felul acesta omul are posibilitatea cunoașterii propriilor sale acte și poate, nu numai să-și controleze comportamentul personal, dar să înțeleagă și comportamentul altora în interacțiunea socială.

Legea asociațiilor
Filozoful englez David Hume considera că organizarea experienței cunoștințelor omenești ar putea fi explicată prin legăturile dintre evenimentele conștiente, între care se stabilesc relații permanente temporo-spațiale. El a denumit acest fenomen "legea asociațiilor", fiind de părere că extragerea cunoștințelor din memorie s-ar baza pe asemănări sau legături stabilite în timp și/sau spațiu.

Teoria structurii cunoașterii
Concepția lui David Hume a fost criticată, în special de Immanuel Kant. El a demonstrat că atât structura topografică spațială cât și cea dinamică cauzală a experienței pot fi explicate numai pe baza configurațiilor matematice și nu prin asociații. Prin aplicarea sistemelor operaționale în cercetarea realității rezultă ipoteze de lucru asupra relațiilor generale între evenimente, a căror valoare previzivă se verifică prin observație.

sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Psihologie

01
Find all posts by this user
Quote this message in a reply
10-02-2010, 07:02 PM
Post: #2
RE: Psihologia ca stiinta
Programarea neuro- lingvistica NLP

Programarea Neuro-Lingvistica este un domeniu de sine statator care are aplicatii in modificarea si eficientizarea vietii personale, organizationale, a structurilor de masa, a comportamentelor si a comunicarii la nivel profund.

Una dintre primele aplicatii NLP a fost studierea unor personalitati care au obtinut rezultate remarcabile in diverse domenii. Au fost decriptate astfel mecanismele prin care se pot obiectiva si dezvolta abilitati complexe cu scopul cresterii la cote remarcabile a eficacitatii atat in viata profesionala, cat si in cea particulara.

Evaluarea necesitatilor de training, imbinarea teoriei cu dezvoltarea de aptitudini asigura un randament maxim al activitatilor de formare profesionala si dezvoltare personala.

Abordarea este una experientiala si designul trainingului urmareste invatarea complexa, pe toate nivelele. Experientiala in sensul ca persoana trece prin cele trei ipostaze: are experienta propriului proces, prin modelare(urmareste modele si extrage, exerseaza) si prin reflectare si conceptualizare – si astfel se se clarifica si aspectele teoretice.Aceasta abordare asigura optimul pentru integrarea aspectelor teoretice prin experienta personala.

Ca si modalitate de lucru si tehnici, instrumente de lucru folosite sunt: exercitii individuale si de grup, chestionare, studii de caz, simulari, jocuri de rol, prezentari, discutii de grup bazate pe materiale video, work-shop si lucru de echipa, planificari si implementari specifice temei in lucru.

Toate acestea provoaca o deplasare la un nivel superior de schimbare, intelegere, atitudine. Atitudine – Comportament - Gandire. Obiectivul principal este ca participantii sa isi insuseasca noi cunostinte si abilitati, o noua atitudine in conexiune cu tematica abordata si noi alternative de abordare si transpunere a teoriei in propria activitate.

Lucrul care da frumusete ramane nevazut.
Find all posts by this user
Quote this message in a reply
05-16-2011, 09:55 PM (This post was last modified: 05-16-2011 10:00 PM by Angela74.)
Post: #3
RE: Psihologia ca stiinta
(10-02-2010 12:54 AM)zooks Wrote:  Psihologia ca stiinta

Încă de la sfârșitul secolului al 19-lea, Sigmund Freud folosește ca metodă terapeutică Psihanaliza și inaugurează Psihologia abisală.
sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Psihologie

Sigmund Freud

Sigmund Freud (n. 6 mai 1856, Freiberg, astăzi Příbor/Republica Cehă - d. 23 septembrie 1939, Londra) a fost un medic neuropsihiatru evreu austriac, fondator al școlii psihologice de psihanaliză. Principalele teorii ale acestei scoli sunt fondate pe urmatoarele ipoteze:

Dezvoltarea umană este înțeleasă prin schimbarea zonei corporale de gratificare a impulsului sexual.
Aparatul psihic refulează dorințe, în special cele cu conținut sexual și agresiv, acestea fiind conservate în sisteme de idei inconștiente.
Conflictele inconștiente legate de dorințele refulate au tendința de a se manifesta în vise, acte ratate și simptome.
Conflictele inconștiente sunt sursa nevrozelor.
Nevrozele pot fi tratate, cu ajutorul metodei psihanalitice, prin aducerea în conștient a dorințelor inconștiente și refulate.
Freud este considerat a fi părintele psihanalizei iar lucrările sale introduc noțiuni precum inconștient, mecanisme de apărare, acte ratate și simbolistica viselor.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Sigmund_Freud
Psiholog versus psihiatru
Nu putini sunt cei care nu cunosc diferentele dintre ceea ce reprezinta un psiholog si ceea ce reprezinta un psihiatru. Pentru multi dintre noi notiunea de psiholog acopera si atributiile psihiatrice si invers. Este gresit? Este corect? Exista diferente notabile intre aceste doua profesii? Eu, persoana cu probleme cum stiu de cine am nevoie: de un psiholog sau de un psihiatru? Cristi Popa, medic specialist psihiatru lamureste confuziile si vorbeste despre relatiile psiholog-client si psihiatru-pacient.



Analiza tranzactionala este, in primul rand, o filosofie, un punct de vedere asupra oamenilor.
Care sunt diferentele intre psiholog si psihiatru?

In primul rand, ce este foarte vizibil, ce poate fi cu usurinta spus, este faptul ca exista o importanta diferenta de formare profesionala intre psiholog si psihiatru. Psihologul urmeaza Facultatea de Psihologie, pe cand psihiatrul urmeaza Facultatea de Medicina, dupa care urmeaza specializarea in Psihiatrie. Practic, putem spune ca specializarea in psihiatrie este o a doua facultate, avand in vedere faptul ca rezidentiatul (pregatirea in orice specialitate a medicinei se numeste rezidentiat) dureaza 5 ani.

Pornind de la aceasta diferenta a formarii, sa ne uitam si la obiectul muncii celor doi (psiholog si psihiatru). Evident, este omul. Diferenta consta in faptul ca psihologia se ocupa cu studiul omului in toate ipostazele sale (individ, grup, masa), atat omul "normal" cat si cel "bolnav". Pe cand psihiatria se ocupa doar de omul cu probleme (emotionale, comportamentale etc). Altfel spus, psihiatria se ocupa doar de omul bolnav.

Spun "om sanatos" si "bolnav" cu ghilimele pentru ca exista o intreaga discutie despre definirea "normalului" si a "patologicului" in materie de comportament. Poate ar fi mai corect sa spunem "persoana aflata in dificultate" pentru ca nu orice om cu o problema psihologica este neaparat un bolnav.

De fapt aici este zona de intersectie intre psihologie si psihiatrie: subiectul comun al celor doua stiinte este omul aflat in dificultate. Oamenii care apeleaza la psiholog sau la psihiatru nu sunt neaparat "nebuni", nu sunt bolnavi; ei au o problema mai mica ori mai mare, o apasare, o framantare. Psihiatrul, fiind de formatie medicala, are tendinta sa dea o solutie care poate fi buna sau rea. Psihologul incearca sa-l asculte, sa-l inteleaga si sa impartaseasca problema cu el, fiind mai putin orientat spre rezolvare, conform constructiei sale profesionale.

In fata persoanei care vine la consiliere, psihologul are un singur mijloc de interventie si anume psihoterapia. Psihologul trateaza prin sfatuire, prin cuvant. In timp ce psihiatrul dispune de doua instrumente: psihoterapia si psihofarmacologia.

Psihiatrul poate sa fie si psihoterapeut, dar este si medic, tratand medical pacientul, cu medicamente.

"Disputa" intre psihiatri si psihologi se refera la cine este abilitat sa faca psihoterapie. Exista multi adepti ai opiniei conservatoare conform careia psihoterapia ar trebui lasata pe seama psihologului, iar psihiatrul sa faca numai psihofarmacologie. Opinia aceasta nu este insotita si de alte argumente si poate lasa loc multor interpretari pro sau contra. Ce este evident este faptul ca atat psihologul, cat si psihiatrul, pentru a deveni psihoterapeuti, trebuie sa faca o pregatire speciala, cu o anumita durata in functie de tipul de psihoterapie optat.

Dupa ce termina aceasta formare riguroasa si dificila - atat din punct de vedere al timpului cat si ca efort intelectual si material - se obtine competenta intr-un anumit tip de psihoterapie. Alaturi de competenta farmacologica si de cea medicala in general, medicul poate sa o dobandeasca si pe cea psihoterapeutica, pe cand psihologul nu poate avea decat competenta in psihoterapie. Intrand in aspectele mai subtile ale discutiei despre diferenta psiholog-psihiatru, aici e o diferenta notabila intre psihologii psihoterapeuti si psihiatrii psihoterapeuti.

Putem spune pe buna dreptate ca orice profesie de pe aceasta lume formeaza si deformeaza omul intr-un anumit fel. Medicina formeaza, dar si deformeaza in acelasi timp. Psihiatrul, fiind format ca medic, are o anumita viziune (poarta un tip special de "ochelari") prin care priveste pacientul.

Omul are o problema, iar psihiatrul fiind doctor este solicitat pentru rezolvarea problemei respective; trebuie sa-i gaseasca neaparat solutia. Pe cand psihologul, avand o formare doar teoretica, a psihologiei, abordeaza suportiv persoana cu problema psihica. Psihiatrul fiind medic, are o abordare mai interventionista a omului cu probleme.


Eu, pacient, cum stiu de cine am nevoie: de un psiholog sau de un psihiatru?

Relatia medic-pacient este o relatie speciala, chiar daca atat formal, legal, cat si din punct de vedere al atitudinii, in ziua de astazi, relatia medic-pacient este "desacralizata". In prezent se vorbeste de medicul prestator de servicii si de pacient - beneficiarul acestor servicii. Din toate categoriile posibile de relatie prestator-beneficiar, relatia medic-pacient este deosebita, foarte sensibila si extrem de vulnerabila.

Precum proverbul "fiecare sac isi are peticul", fiecare om trebuie sa-si gaseasca acel terapeut cu care sa stabileasca o legatura de incredere, sa "rezoneze". Dilema psiholog versus psihiatru nu reprezinta, de fapt, o problema reala. Important este sa te duci fie la un psiholog, fie la un psihiatru, pentru ca mai departe vei fi indrumat.

Psihologul poate sa spuna familiei sau direct tie "esti prea bolnav, prea afectat, trebuie sa te tratezi, sa iei medicamente, eventual sa te internezi...". Sau invers, psihiatrul anunta pacientul "Nu e o problema de psihiatrie, este indicat sa mergi la psiholog si sa vorbesti cu el pentru a gasi o solutie".

Problema reala este gradul probitatii si al onestitatii profesionale in ceea ce priveste atat psihologul, cat si psihiatrul. Este un lucru stiut ca orice psiholog si psihiatru in formare este instruit sa-si decline competenta atunci cand se simte depasit, nu neaparat din punct de vedere "tehnic", ci si privind contactul interuman.

Un alt aspect al relatiei psiholog-client, psihiatru-pacient este legat de valentele acestui tip de relatie. Acolo se produc niste procese numite transfer si contratransfer. Se formeaza o anumita legatura de o factura foarte speciala de "investire" a increderii (sau chiar a afectiunii) de la pacient la medic (transfer) sau invers, de la medic la pacient (contratransfer).

Acest schimb emotional poate fi o premiza pentru un tratament de succes sau, dimpotriva, poate duce la fenomene daunatoare pentru finalizarea actului terapeutic. In cazul din urma, indiferent ca este vorba de psiholog sau de psihiatru, este recomandabila declinarea competentei si indrumarea omului cu probleme catre un alt coleg de aceeasi specialitate.

Este foarte important sa intalnesti acel profesionist (psiholog sau psihiatru) onest, care sa nu se ambitioneze sa rezolve cazul. Se cunosc foarte multe situatii in care psihiatrii privesc pacientii tehnicist (simptome, mecanisme neurologice) si fac abuz de instrumentul medical si prescriu medicamente desi nu este necesar, sau sunt necesare dar in alte doze. Medicamentele au si ele efecte secundare, plus ca esti pus in conditia de bolnav "Sunt bolnav. Iau medicamente".

Exista si situatia inversa, in care psihologul a dat peste un pacient cu o problema psihica grava, care ar fi avut nevoie de interventie mai radicala (internare, medicamente). In loc sa-l recomande psihiatrului, psihoterapeutul se ambitioneaza "sa traga de acel pacient".

Am auzit, din pacate, pareri ale unor psihiatrii care considera psihoterapiile (sunt multe tipuri de psihoterapie) daca nu ca pe o pierdere de vreme, cel putin ca pe un lucru nu prea demn de incredere. De asemenea am auzit psihologi care ii acuza pe psihiatrii ca distrug oamenii dandu-le medicamente. Evident ca acestea sunt pozitii "extremiste", care nu ajuta nici profesionistii din domeniu, nici clientii. Din fericire extremistii sunt putini, dupa stiinta mea.

Majoritatea - psihologi sau psihiatrii - sunt de parere ca pozitia cea mai corecta este cea care le imbina pe amandoua. Intotdeauna colaborarea dintre psiholog si psihiatru este in beneficiul pacientului. Altfel spus, cele doua categorii de profesionisti ar trebui sa coopereze, nu sa rivalizeze.

In mod normal, patologia usoara - tulburari de dispozitie, tulburari de somn, depresii usoare, tulburari de stres, fobii etc. - poate fi rezolvata prin psihoterapie. Dar sunt situatii in care doar statul de vorba cu un om cu tulburari grave nu este suficient.

Patologia majora - depresii severe, tulburari psihotice etc. - are nevoie de interventie psihiatrica. Acolo trebuie intervenit cu medicamentul, eventual cu izolarea omului prin internare sau prin concediu medical. Ceea ce este cu adevarat important este compatibilitatea terapeutului cu pacientul si alegerea metodei potrivite fiecarui caz.

http://www.topsanatate.ro/articol/psihol...19528.html

[Image: 2ik9p49.jpg]
Find all posts by this user
Quote this message in a reply
05-17-2011, 01:53 PM
Post: #4
RE: Psihologia ca stiinta
Eu as atrage atentia asupra faptului ca "preceptia " este baza cunoasterii si ca erori grave de perceptie se manifesta în cazul bolilor mintale.

Cel mai vulnerabil aspect al perceptiei este sentimentul realitatii. „Persoanele se misca de parca ar fi niste umbre" - spune un bolnav; „obiectele îmi apar ca învaluite în ceata" - marturiseste un altul; altuia, „totul îi pare straniu" sau de-a dreptul ireal: „parca traiesc într-un vis". în schizofrenie, în special, detasarea de real e puternica, senzatiile si reprezentarile bolnavului se amesteca. Totodata, apare si fenomenul contrar: halucinatiile, în cazul carora bolnavii vad fiinte pe care nimeni nu le vede. Un scriitor care avea o tumoare cerebrala auzea zilnic, la aceeasi ora, un zgomot puternic de locomotiva cu aburi apropiindu-se.

Alteori sunt afectate perceptiile de spatiu, de aceea bolnavii se deplaseaza greoi, chiar în propriul lor apartament. Un bolnav vede cum „totul se îndeparteaza de mine si devine mic". De asemenea, intervin uneori „agnoziile" despre care am amintit: persoana nu recunoaste nici macar obiecte uzuale, nu stie cum sa le utilizeze.

Toate aceste tulburari grave dovedesc ceea ce am evidentiat pe larg: perceptia este un proces extrem de complex, presupunând o vasta sinteza.

Am ridicat acesata problema a perceptiei pt a demonstra ca cei care fac previziuni ,cum ar fi domnul Istrate ,chiar cred in ce spun desi totul este modul eronat in care percep ei realitatea.

Date succinte despre treptele cunoasterii :

Senzatia
- proces psihic cognitiv elementar prin intermediul caruia se reflecta sub forma imaginilor simple si primare însusirile obiectelor si fenomenelor când acestea influenteaza nemijlocit (direct) asupra organelor de simt.

Senzatia este prima treapta de cunoastere cu lumea înconjuratoare. Prin intermediul senzatiilor noi primim informatii despre nesfârsita bogatie de însusiri ale obiectelor si fenomenelor lumii reale. Ele sunt considerate ca cele mai elementare fenomene psihice din categoria proceselor cognitive.


Perceptia
- proces psihic cognitiv senzorial elementar prin intermediul caruia se reflecta unitar si integral însusirile obiectelor si fenomenelor când acestea influenteaza nemijlocit (direct) asupra organelor de simt.

Perceptia este proprietatea psihicului de a reflecta impresiile obiectelor, implicând gândirea, memoria, imaginatia, formând imagini sintetice ale obiectelor receptate, se fundamenteaza pe experienta subiectiva, provoaca interese, aptitudini, stari afective. Perceptia presupune prezenta diferitelor senzatii si decurge împreuna cu senzatiile.


Reprezentarea
- proces cognitiv-senzorial, este imaginea obiectului sau fenomenului, ce nu actioneaza în momentul dat asupra organelor de simt. Ele sunt imaginea secundara a obiectului sau fenomenului, pastrata în memorie. Reprezentarile sunt imaginea generalizata a obiectului. Din sute de mii de imagini ale perceptiei apar cîteva imagini generalizate în care se pastreaza ceea ce este mai important: marimea relativa si dimensiunile obiectului, culoarea dominanta, detaliile ce îl deosebesc de alte obiecte asemanatoare.

Capacitatea de a avea reprezentari este diferita la oameni: unii vad imaginea în constiinta clar, viu, altii cu greu o pot provoca în constiinta. Reprezentarile sunt treapta de trecere de la senzatie la gând.




Memoria
-este baza vietii psihice a personalitatii. Fara pastrarea urmelor excitantilor ce au actionat, fiecare senzatie si perceptie ar fi traita ca aparuta pentru prima data. Omul ar înceta sa se orienteze în mediul înconjurator. Pentru a opera cu reprezentarile si notiunile, e necesar a le pastra în memorie. Observarile clinice arata ca "omul fara memorie" înceteaza a mai fi personalitate; el este un automat, ce actioneaza sub influenta trebuintelor primitive si a stimulilor exteriori imediati.

Memoria constituie un sir de procese complexe, pe care însusindu-le activ omul dirijeaza capatarea si pastrareaîn constiinta a informatiei utile, reproducerea ei în momentul necesar. Se poate da urmatoarea definitie a memoriei.

Memoria este procesul psihic cognitiv logic prin care se realizeaza memorarea, pastrarea si reproducerea împrejurarilor vietii (senzatiilor, sentimentelor, miscarilor, cunostintelor din trecut) si ale activitatii personalitatii.


Gândirea
- reflectarea mijlocita si generalizat-abstracta sub forma notiunilor a însusirilor esentiale si necesare ale obiectelor si fenomenelor, a legaturilor logice, cauzate dintre ele.

Reflectarea realitatii obiective la nivelul logic al cunoasterii este cu mult mai complicata. Ea nu mai are de acum un caracter nemijlocit, ci unul mijlocit, adica se produce cu ajutorul unui sistem întreg de mijloace, care de regula lipsesc la nivelul senzorial al cunoasterii. Reflectarea realitatii la nivelul gândirii este mijlocita prin cuvânt. Pentru a formula definitia unui anumit fenomen, obiect sau eveniment de regula este insuficienta o singura perceptie. De asemenea se dovedeste a fi importanta acumularea unei anumite experiente, pastrarea în memorie a unui sir de reprezentari. Pentru a defini un anumit obiect nou este nevoie de o experienta de definire a altor obiecte. Reprezentarile, vocabularul necesar pentru formularea definitiilor, pe care le contine memoria noastra, constituie acel fond de cunostinte, prin intermediul carora se produce procesul de gândire.

Gândirea este reflectarea mijlocita a realitatii si de aceea ca ea se bazeaza, întotdeauna pe cunostintele acumulate de om. Reflectarea realitatii la nivelul gândirii are un caracter generalizator. Caracterul mijlocit si generalizator al gândirii asigura cunoasterea de catre om atât a fenomenelor, cât si a esentei lor. Datorita gândirii omul reflecta nu numai ceea ce poate fi perceput nemijlocit cu ajutorul organelor de simt, dar si ceea ce este ascuns de perceptie si poate fi cunoscut doar ca rezultat al analizei, comparatiei, generalizarii. Gândirea permite stabilirea diferitelor legaturi logice.
Find all posts by this user
Quote this message in a reply
01-23-2012, 11:52 AM
Post: #5
RE: Psihologia ca stiinta
Mituri despre creier

Cercetatorii inca mai studiaza functionarea creierului uman. Tocmai de aceea, presupunerile si supozitiile au creat cateva mituri despre creier pe care psihologii americani le-au demontat pe rand.

Exista unele voci care afirma ca nu este posibila schimbarea la nivel cerebral. In realitate, procesele sunt intr-o permanenta schimbare pentru ca ele sunt de fapt un raspuns al experientelor zilnice, informeaza aarp.org.

O alta presupunere legata de creier este aceea a pierderii zilnice a cate unei celule cerebrale pana la epuizare. Specialistii demonteaza acest mit spunand ca anumite portiuni ale creierului pierd unele legaturi cerebrale odata cu inaintarea in varsta. Acest proces este unul normal al imbatranirii si este o modalitate a creierului de a raspunde schimbarilor generale ale organismului.

Mai mult, pot fi simple modalitati de reimprospatare cerebrala, tocmai de aceea este nevoie ca in permanenta sa ne exersam capacitatea de analiza si sinteza.

Specialistii americani au demontat si mitul vechi potrivit caruia creierul uman nu ar produce noi celule. Este cunoscut deja ca hipotalamusul (partea cerebrala responsabila de aparitia memoriei) si lobii olfactivi isi imbunatatesc in permanenta structura celulara, iar multe dintre acestea devin parte a legaturilor cerebrale.

Deteriorarea functiilor creierului odata cu inaintarea in varsta este un fenomen normal. Specialistii americani sunt de parere ca aceasta axioma este adevarata, dar ea poate fi contrazisa de un plan strict de imbunatatire a functiilor cerebrale.

Astfel, cu cat solicitam mai mult functiile creierului in fiecare zi, cu atat acesta isi va pierde mai tarziu anumite caracteristici. Nu numai activitatile psihice sunt importante pentru imbunatatirea functiilor cerebrale, ci si miscarea si alimentatia au un rol esential pentru sanatatea creierului
http://www.ziare.com/magazin/experiment/...ier-993817

[Image: 2ik9p49.jpg]
Find all posts by this user
Quote this message in a reply
04-04-2014, 02:20 PM
Post: #6
RE: Psihologia ca stiinta
ASPECTE PSIHOLOGICE ALE COMPORTAMENTULUI APARENT ÎN PSIHOLOGIA COMUNICÃRII

Socotim necesar sã precizãm cã observaţia, ca metodã folositã în psihologie aşa cum mulţi tind sã considere, devine o însuşire care are la bazã exclusiv funcţia vederii. În realitate, observaţia constã în concentrarea tuturor simţurilor - a mecanismelor, respectiv a analizatorilor, prin care omul ia contact de modificãrile survenite în mediul extern sau intern - pe o duratã mai lungã, asupra unui obiect sau fenomen, în scopul de a-i determina structura sau particularitãţile de comportare. Este adevãrat cã vederea ocupã un loc amplu, deosebit de important, în procesele de observare. Observaţia ca metodã nu se limiteazã la vedere ci implicã şi auz, miros, uneori pipãit iar alteori chiar simţul gustului. În plus, dirijarea sistematicã, convergentã a acestor mecanisme de cunoaştere presupune atenţie, iar integrarea într-un tablou unitar a elementelor furnizate de aceste cãi diferite este condiţionatã de participarea gândirii.

Datoritã caracterului ei complex, cunoaşterea care se bazeazã pe observaţie nu se limiteazã la aspectele de suprafaţã, direct sesizabile. Astfel, cu ajutorul mecanismelor gândirii (judecata, raţionamentul, de tip analitic sau sintetic, inductiv sau deductiv) pãtrunde dincolo de acestea, dezvãluind laturi noi, anterior necunoscute. Credem cã este necesar sã insistãm asupra acestei "interpretãri" - cu ajutorul gândirii - a datelor realitãţii ea trebuind sã se efectueze cu multã prudenţã, sub controlul riguros al datelor concrete, altfel se poate ajunge uşor la concluzii şi interpretãri greşite, exagerate.

Dupã aceste sumare consideraţii asupra observaţiei ca act de cunoaştere în general, sã vedem cum poate fi utilizatã sau ce elemente ne poate furniza ea cu referire la subiectul uman.

Desigur, baza observãrii o vor constitui elementele de suprafaţã care sunt cel mai uşor de determinat: aspectul fizic şi manifestãrile de comportament sub variatele lor forme: mersul, mimica, gesturile, vorbirea, îmbrãcãmintea etc.

3.1. ASPECTUL FIZIC sau conformaţia corporalã a indivizilor şi particularitãţile lor de structurã psihicã, respectiv de conduitã socialã. Astfel de legãturi existã, fãrã nici o îndoialã, într-un fel sau altul, conformaţia fizicã se repercuteazã asupra activitãţii psihice şi asupra comportamentului individului, chiar dacã aceste influenţe şiş mecanismele lor nu au ajuns încã sã fie cunoscute cu precizie. Trebuie spus însã, pe de altã parte, cã particularitãţile conformaţiei corporale nu sunt exclusiv definitorii, ci reprezintã numai una dintre numeroasele surse de influenţã asupra structurii psihice şi asupra conduitei oamenilor. În cele ce urmeazã vom încerca sã prezentãm principalele legãturi dintre aspectul fizic şi însuşirile psihice ale oamenilor pe care observaţia le confirmã adesea.

În cadrul acestei abordãri elementele referitoare la aspectul fizicã şi comportamental pot fi împãrţite în douã mari grupe: a) simptomatica stabilã şi b) simptomatica labilã.

A) SIMPTOMATICA STABILÃ cuprinde toate datele care pot fi obţinute prin observare sau chiar prin mãsurarea corpului subiectului în stare de nemişcare, cum ar fi: înãlţimea, greutatea, lãrgimea umerilor, circumferinţa toracicã, circumferinţa abdominalã, lungimea şi grosimea mâinilor şi picioarelor, circumferinţa şi diametrele craniene etc. Aceste mãrimi corporale nu sunt analizate în mod independent, ci în strânsã corelaţie, în cadrul unor grupãri ca: tipul constituţional şi fizionomia.

COMPORTAMENTUL EXTERIOR al fiecãrui individ constituie o rezultantã a douã categorii de factori, unii reflectând ceea ce "este" el cu adevãrat, iar alţii ceea ce el "ar vrea sã fie". A doua categorie reprezintã imaginea sau "poza" pe care fiecare om cautã sã o apere sau sã o impunã lumii exterioare - şi chiar lui însuşi - ca arãtând adevãratul lui mod de a fi. Existã în fiecare om tendinţa fireascã de a cãuta, în societatea semenilor sãi, sã aparã în "lumina" cea mai bunã, sã aparã, sub anumite aspecte, ceva "mai mult" sau "altfel" decât este de fapt (mai inteligent, mai capabil, mai "important" etc.). Aceasta duce la intensificarea voitã a unor trãsãturi sau la estomparea altora. Poate cã nu ar fi exagerat sã se spunã cã mai mult sau mai puţin conştient, fiecare om se comportã, nu numai în relaţiile cu ceilalţi oameni, ci chiar faţã de sine, ca şi cum ar juca un "rol", cel al lui însuşi. Rezultatele sunt desigur diferite: la unii indivizi se realizeazã o largã suprapunere între structura realã şi cea doritã. "Poza", dacã se poate vorbi de ea, este în mare mãsurã conformã realitãţii şi, ca urmare, în comportament nu mai apare nimic distonant sau artificial. De regulã, o reacţie, cu cât este mai rapidã, mai apropiatã de limita spontaneitãţii, cu atât este mai "adevãratã". În schimb, la alţi indivizi existã un decalaj, o lipsã, mai micã sau mai mare, de suprapunere între structura realã şi cea reflectatã prin "pozã", ceea ce dã naştere unui comportament forţat, mascat. În legãturã cu aceasta poate fi amintit faptul, bine cunoscut, cã la originea unor comportamente patologice se aflã decalajul sau distanţa excesivã dintre aspiraţii şi posibilitãţile reale; se aflã o inadvertenţã de lungime de undã, de multe ori programate genetic.

Reiese de aici necesitatea ca observaţiile asupra comportamentului oamenilor sã fie mereu supuse analizei cu scopul de a discerne ceea ce este adevãrat de ceea ce reprezintã numai o aparenţã. Dar aparenţele nu trebuie sã fie pur şi simplu desconsiderate, pentru cã şi ele au o anumitã valoare de cunoaştere. "Rolul" pe care, conştient sau nu, şi-l asumã unii oameni în relaţiile cu semenii lor "spune" şi el destul de multe lucruri despre structura lor realã: tendinţa de subestimare, sau supraestimare a propriilor posibilitãţi, aprecierea datã celor din jur, anumite trãsãturi de caracter etc.

O altã condiţie importantã în observarea şi valorificarea pe planul cunoaşterii, a comportamentului oamenilor rezidã în permanenta confruntare şi coroborare a concluziilor desprinse din analiza manifestãrilor izolate. De pildã, o concluzie formulatã în urma observãrii unei anumite manifestãri trebuie sã fie consideratã ca adevãratã numai dacã este confirmatã şi de analiza altor reacţii sau acte de conduitã, de note obţinute din utilizarea unor metode psihologice verificate.

http://ebooks.unibuc.ro/psihologie/rascanu/4.htm
Find all posts by this user
Quote this message in a reply
Post Reply 




User(s) browsing this thread: 1 Guest(s)

Contact Us | WWW.PREMONITII.RO | Return to Top | Return to Content | Lite (Archive) Mode | RSS Syndication